O altă poveste din sutele de povești ale cățeilor din adăpostul Kola Kariola este a lui Max, un cățel senior, care nu a îmbătrânit la noi, dar dacă ar putea vorbi, ar fi exact ca un bunic care ar depana povești de viață și despre supraviețuire. El ar putea să povestească dacă a avut cândva o curte să o păzească sau dacă a trăit numai pe străzi.

Noi putem povesti că atunci când a căzut (lovit de o mașină probabil) și nu s-a mai putut ridica, oamenii au chemat hingherii să îi scape de câinele care zăcea neputincios în stradă. L-am scos din ecarisaj, l-am internat, au urmat analize și investigații, ne-am rugat să găsim pe cineva să îi ofere o bătrânețe liniștită și cum nimeni nu s-a oferit, este în adăpost.

În primele lui zile la adăpost Max a fugit. S-a strecurat mai agil decât ne-am fi închipuit noi că poate fi un cățel senior pe lângă îngrijitor, când a deschis țarcul unde era. Ne-a alergat o zi întreagă prin câmp și dispăruse fără urmă. Deși eram triști, am reușit să glumim, că ne-ar prinde și nouă bine tratamentul cu Librela pe care îl făcuse Max la clinică pentru osteoartrită. Dar Max s-a întors la adăpost singur. Cred că a realizat în acel moment că am fost singurii care l-au mângâiat, tratat, care l-au hrănit regulat și i-au oferit un loc moale să-și întindă oasele bătrâne.

Să îi spunem oare că poate spera la mai mult? Că poate avea o familie chiar și la vârsta asta? La 12 ani? Voi să ne spuneți asta…